Valul de „ingineri" de după AI: ce cumperi când e foarte ieftin

Îl știi. Poză cu un om care pare călit de viață, brațele încrucișate, privire fixă. Sub ea, un motto: „Nu mai ai scuză să fii sărac.”

Și un curs. Cum faci bani în cinci pași. Cum devii full-stack developer în trei luni. Cum îți iei primul client la 19 ani.

Conținutul nu e prost. E gol. Calculat de gol. Suficient cât să simți că ai învățat ceva, insuficient cât să poți livra ceva, pentru că un om care chiar învață nu mai cumpără al doilea curs.

Am 20 de ani. Lucrez în IT de la 15. Oamenii care cumpără cursurile alea sunt de vârsta mea, unii mai mari, deci nu e articolul cuiva care se plânge de tineri. E al cuiva care a intrat acum cinci ani, când nu exista nicio scurtătură, și care se uită acum la o industrie întreagă construită pe promisiunea că există una.

Nu e o greșeală. E modelul de business

Vânzătorii de cursuri de tip „ulei de șarpe” nu vând cursuri pentru că știu ei prea bine lucrul ăla. Pur și simplu au văzut o metodă de făcut bani ușor, fără scrupule, care la finalul zilei, cu intenție rea și în deplină cunoștință de cauză, lezează gândirea unor tineri, le strică valorile, și îi mai și jecmănesc de câteva mii de lei ca să îi învețe „cum stă treaba”.

Toate astea cu ajutorul unor ceasuri Rolex fake și al unor mașini de lux închiriate pentru o zi, cât să iasă poze pentru tot anul.

Și nu e o bănuială. Rata de eșec e a lor, nu a mea. Vinzi luni la rând același curs, către aceiași oameni, vezi că niciunul nu ajunge nicăieri, și vinzi mai departe. În ziua în care ai văzut asta și n-ai schimbat nimic, ai încetat să te înșeli.

Modelul funcționează fiindcă cel care cumpără nu are cum să evalueze ce cumpără. Asta nu e un accident de piață. E materia primă.

Un om care pierde 2.000 de lei își revine în două luni. Un om de 19 ani care pierde doi ani crezând că merge pe un drum, nu.

Ce livrează, de fapt

Aici e partea pe care o pot verifica, pentru că o repar de câteva ori pe an.

Cu uneltele de azi se lucrează, real, mult mai repede. Le folosesc zilnic și sunt extraordinare. Dar viteza aia e a mea pentru că știu ce cer și recunosc când primesc altceva. În mâna cuiva care nu are baza, nu produc un produs. Produc un morman.

Cod pe care nu îl înțelege nici cel care l-a livrat. Fișiere generate pe care nu le-a citit nimeni. Structură care ține până la al treilea utilizator real. Integrări lipite una de alta până când a treia le dărâmă pe primele două. Nouă din zece cazuri pe care le-am văzut arată așa, nu neterminate, ci construite din bucăți care nu au fost niciodată gândite să stea împreună.

Se vede imediat ce iese din laptopul lui: la primul vârf de trafic, la prima integrare adevărată, la primul om care trebuie să preia proiectul. Iar clientul află atunci, nu în ziua livrării.

Ca să iasă un produs care chiar funcționează trebuie să fii profesionist. Nu e nimic altceva acolo. Nu e un truc, nu e o unealtă, și nu e o lună de cursuri fără substanță de la un necunoscut de pe internet.

Ce se pierde, dincolo de bani

Partea asta mă supără cel mai tare, și nu are legătură cu software.

Cursurile astea nu vând doar o competență inexistentă. Vin la pachet cu un mod de a privi lumea. Curentul Andrew Tate, și îl numesc pentru că e un curent, nu un om: disprețul ca semn de forță, banii ca singură măsură a valorii cuiva, ideea că oricine îți explică ceva complicat încearcă de fapt să te țină jos.

Un băiat de 18 ani care intră acolo nu cumpără un curs de programare. Își schimbă setul de valori cu unul în care răbdarea e slăbiciune și munca de ani de zile e pentru fraieri. Și o face fără să observe, pentru că nimeni nu simte când i se rescrie ce crede despre lume. Simte doar că, în sfârșit, cineva îi vorbește pe limba lui.

Ce iese la capăt e un om convins că știe, incapabil să livreze, și cu certitudinea că oricine îi spune altfel îl invidiază. Aia e cea mai scumpă parte, și nu o plătește nimeni în afară de el.

Două cazuri, dintre mai multe

Unul. O cunoștință voia să își împrospăteze site-ul. I-am spus că o ajut la jumătate de preț, pentru că știam că traversează o perioadă grea. A găsit pe altcineva, „foarte ieftin”. Rezultatul: 3.500 de lei și o lună pierdută, dintr-un proiect de o săptămână. Omul abia își făcuse o „agenție de software” și a livrat un site mediocru, pe HTML simplu. Am intrat eu la final și l-am adus la un minim acceptabil.

Doi, și ăsta e cel grav. Alt antreprenor. I s-a spus că site-ul lui e depășit și că o refacere o să îi dubleze vânzările. S-a refăcut de la zero: rute noi, structură nouă, tot.

Numai că site-ul vechi era bine făcut. Solid, structurat corect. Avea nevoie de un design nou. Atât.

Omul care l-a refăcut nu a avut cum să își dea seama, pentru că ca să recunoști o treabă bună trebuie să fi făcut una. A văzut un design vechi și a presupus că tot ce e dedesubt e la fel. A distrus infrastructură care funcționa, fiindcă nu avea instrumentele să o evalueze.

Ăla e cel mai scump lucru care se poate întâmpla într-un proiect, și nu apare în nicio factură.

Iar la final, de multe ori, site-ul nici măcar nu e indexat pe Google. Dacă îl cauți, nu îl găsești. S-a promis marea cu sarea și s-a livrat un wireframe urcat pe o platformă gratuită.

Dacă ai 19 ani și chiar vrei asta

Partea asta e pentru tine, și e singura care contează pe termen lung.

Nu începe cu „cum fac bani”. Începe cu „ce presupune să îi promit cuiva un site”.

Înțelege piața înainte de unelte. Ce tehnologii există, care sunt serioase, ce avantaje și dezavantaje are fiecare. Nu ca să le știi pe toate, ci ca să știi de ce ai ales-o pe una.

Învață arhitectură, nu sintaxă. Cum e construit un produs, cum comunică părțile lui, ce se întâmplă când crește numărul de utilizatori. Codul se scrie ușor azi. Deciziile din spatele lui, nu.

Folosește AI-ul, dar află unde se rupe. Fiecare soluție are cel puțin zece probleme majore care o fac să nu fie universală. Dacă nu poți numi zece pentru unealta ta preferată, încă nu o cunoști. O folosești.

Intră într-o companie reală cât mai devreme, chiar și pe nimic. E sfatul cel mai valoros și cel mai greu de aplicat, și nu o să mă prefac că nu e: nu toată lumea își permite să lucreze degeaba. Dar ce îți trebuie nu se găsește în proiecte personale. Se găsește în felul în care arată fluxurile de lucru într-o firmă care mișcă date reale, și în cât de grea e în practică o cerință care sună simplu la ședință.

Eu așa am făcut, de la 15 ani. De aia scriu asta la 20, și nu peste zece.

Ce nu o să auzi în niciun curs

A livra un produs cap-coadă nu e un job. E antreprenoriat.

Înseamnă să înțelegi afacerea omului, să știi ce nu se construiește, să spui „asta te costă mai mult decât îți aduce”, să estimezi realist și să rămâi acolo după livrare.

Sunt două meserii diferite. Trebuie doar să alegi ce îți dorești: o felie dintr-un produs, sau toată plăcinta, dar cu tot ce înseamnă responsabilitatea ei. Să nu te frigi.

Nu se învață în cinci pași. Și cine îți promite altceva știe ce îți vinde.

Deci: voi pe cine ați văzut vânzând asta?

Eu nu dau nume. Nu pentru că nu aș avea în cap, ci pentru că fenomenul e mai important decât persoanele, iar dacă ți-a apărut pe feed, ți-ai pus deja tu numele.

Dar sunt curios ce ați văzut voi. Ce v-a apărut în recomandări, ce v-a promis, și ce s-a ales de acolo. Cred că sunt tipare pe care le vede toată lumea și nu le spune nimeni.

Dacă ai un site și nu ești sigur dacă are nevoie de reparație sau de înlocuire, scrie-mi. Sau dacă ai o aplicație care nu mai livrează ce ți s-a promis: un CRM în care echipa nu intră, un ERP care te încetinește în loc să te ajute, o platformă care s-a oprit din a mai fi întreținută. Aici lucrez cel mai des. Mă uit și îți spun onest ce văd, inclusiv dacă răspunsul e că nu îți trebuie nimic.